Another me

"...si n-am sa te las sa uiti.." fata care a iubit fiecare greseala de teama sa nu te piarda. In cele din urma, m-am imbolnavit. Cea mai mare frica pe care am dobandit-o de-a lungul adolescentei m-a incoltit. Singuratatea. Am desprins obiceiuri nesanatoase sa ocolesc temeri si frici, dar astazi am pus cap la cap o intalnire intre mine si cea mai stinghera prietena a singuratatii, insomnia. De saptamani bune ma trezesc in intuneric si realizez ca oricat astept lumina sa o imbratisez, tot intunericul imi tine de urat pentru ore si ore. La inceput, erau vise si nu orice fel. Le pot caracteriza drept proiectii ale unor dorinte inconstiente care cerseau atentia necesara sa vindec ce rani deschisesem cu putin timp in urma. Visul nu era deloc difuz, ci imagini clare, uneori chiar se derulau instantanee dintr-o realitate satisfacatoare care la vremea aceea trezea in mine cele mai intense emotii. La vremea aceea si imediat dupa vizualizarea lor in cel mai performant cinema din cate are sa viziteze omul. Dupa ce ma trezeam, impactul era imens, faceam greu distinctia intre ce a apus si ce traiesc in prezent, era o lupta interioara care n-am crezut ca o sa dureze atat. De cateva zile, a disparut orice forma de proiectie. Nu mai sunt vise, nu mai rasuna voci, nu mai identific persoane si nu mai asociez locuri. Sunt doar eu si cu mine, treaza, cand toti fac liniste si asta ma sperie. Linistea din jurul meu, noaptea, gandurile. E ca si cum tin intr-un recipient un dezastru teribil pentru omenire de teama sa nu deranjez , sa calc pe suflete, sa explodez intr-o zi. De teama ca n-am sa ma mai vindec niciodata si am sa iubesc gresit chiar si viata. Dar realizez ca spun prostii. Matura suficient sa analizez catre ce ma indeamna inima, dar inteligenta suficient sa ma razvratesc de dragul evolutiei care ma asteapta in primire. Poate doar m-am imbolnavit de mine.