Hârtii care iau și dau ani

Nimeni nu este perfect, dar un nivel de trai la limită poate să te „umple" de imperfecțiuni.

În primul meu an ca studentă, cunoșteam valoarea banilor cât mă cunoșteam pe mine. Pretindeam că știu cine sunt, cum fac cumpărăturile, ce prezint în societate. Și până recent am considerat un real progres primul an în București. Până recent, am asociat acel timp cu „the best of the best". Dacă bugetul îmi permitea o dietă echilibrată, un articol vestimentar nou și câteva cafele în oraș, acea lună era considerată bună. Dar eu doar trăiam de pe o zi pe alta, pe bani mulți.

Când l-am întâlnit pe Denis, Bucureștiul încă era un vis. L-am „fermecat", spune el, cu inteligența. Dar pe vremea aceea îmi permiteam să mă îngrijesc meticulos. Eram blondă, cu hairstylist, bine definită, cu proteine și mereu scoasă ca din cutie, cu o geantă de machiaje plină. Eram „bună", de agățat. Și ce minunată mi se părea lumea. Doar despre mine gândeam că sunt dificil de iubit, în rest… totul era ușor.

În urmă cu câteva zile, am clacat. Am simțit o tristețe atât de greu de respirat. Probabil nu mai aveam mult și mă prăbușeam. Psihic, sunt prăbușită de atunci. Din primul an. În tot acel timp eu nu făcusem cunoștință cu viața, cu mine, cu conceptul - bani. După ce l-am întâlnit pe Denis, fiecare aspect despre care contemplam, s-a dovedit o iluzie. Iluzia superficialității și naivității pe care le reprezentam.

Am scris, cândva, despre cât de rea este versiunea aceasta „nouă" a mea. Am scris, cu atât amar, nedescărcându-mă, doar comparându-mă cu reflexia mea din primul an. Îmi plângeam ridurile, mixul de culori din păr, forma corpului. Cu fiecare ocazie, îmi reproșam fiecare cicatrice care s-a format în timp, din cauza a ceea ce conștientizam că pot face niște „puțini bani". Acești puțini bani m-au închis în casă și au pus pe masă doar strictul necesar. Din cauza lor, adesea, eu și Denis ne certam. Eram limitați - trebuia să privim lumea după ce aruncam o privire la ce ne-a mai rămas, din bani. Grija lor mi-a consumat frumusețea, jovialitatea, tandrețea.

Până când... am pus stop. Ce fac? Unde ajung? Câte să le mai permit să-mi răpească? De parcă acești „puțini bani" s-au folosit de mine și eu aveam să dispar. Gustul lor este otravă pentru sufletul, dragostea și perspectivele pe care le aveam, cândva. Nu era de ajuns că îmi displăcea persoana mea, am fost în punctul în care disprețuiam București, spațiul în care stau, societatea. Singurul refugiu pe care-l aveam era casa de la mare, casa în care nu cunoscusem grija unor „puțini bani".

Situația din prezent, nu este altfel colorată. Dar nu îmi mai permit doar să supraviețuiesc, ci vreau să trăiesc cu aceste puține, dar bine că sunt, hârtii care ne iau și ne dau ani.

P.S. Scrisul nu vindecă tot timpul. Câteodată doar îți dă puterea să te adaptezi.

Cu pasiune, Bia