oh, mi-e dor

Am scris vreodata despre dor? Cred ca mi-e dor sa scriu.

Stii cate povesti as fi nevoita sa spun? Cata durere ar trebui sa inchin relatiilor la distanta. Acelor iubiri care parcurg km ca inimile oamenilor sa tresara cand are loc impactul, acelei iubiri in care implor Universul si inca o noapte sa rezist dorintei sa te am aproape.

Nu. Nu sunt facuta pentru o asemenea incercare. Sa-mi ascult amagirile si suspinele la sfarsitul fiecarei zile? Mai bine tac ,in singuratate. Oricum nu sunt capabila sa vorbesc...despre navigatori, sotiile lor - copiii acestora. Pentru ca sunt un rezultat al unui dor aproape constant, pentru ca ma copleseste amintirea mamei cum se ascundea pe balcon si picta vise din lacrimi sub cerul care-l ghida pe tatal meu. Am stiut de mica de ce ma tem de dor. Am vorbit cu mine ani de-a randul clarificandu-mi un lucru : acolo unde ma trimite dragostea, acolo am sa merg. Am s-o urmez cu pasi lipiti de teama sa nu ne pierdem clipele impreuna.  N-am sa o las sa ne abandoneze intr-o suferinta a jumatatilor de masura. 

Si se spune ca iubirea e pretutindeni? Asa e. Dar am in vedere ca noi suntem substante, ea e o substanta, ce fel de reactii au loc in vidul acesta dintre oameni? Nu as sti, nici pentru o secunda , ce sa folosesc ca sa catalizez esenta, sa o transport nediluata intr-un mediu insetat sa corupa orice firmitura de dragoste pura.

Si as iubi la infinit libertatea, orizontul nesfarsit, daca as sti ca sunt, intr-o masura, captiva dragostei si Nu A Dorului. Daca as avea certitudinea ca privind in urma, e un trecut al nostru, impreuna, iar privind in prezent, inca ne tinem de mana.