Restart

Obosita emotional, din nou. Sursa de la care ma alimentez pare sa fie epuizata de mult prea mult timp ca sa-i mai pese de fericirea mea constanta. Asta sau nu mai stiu eu sa conserv zambete in doze pentru zilele negre. Cu impresia ca totul merge bine astazi, nu o sa ajung nicaieri. Nicio forta nu poseda puterea sa-mi ofere totul fara a-i da ceva in schimb. Ma stradui. Cand prind un gand, cand ma atasez de peisaj, cand caut refugiul perfect. M-am obisnuit sa nu-mi mai caut locul printre oameni, aflu povestea lor si plec in drumul meu. Suna egoist, stiu. Dar nimeni nu contesta ca acest plan de supravietuire il dobandim din cauza rasei umane. 

Iubirea. Cu ea cum ramane? Unde ramane dupa ce o consumam ca pe o vitamina vitala? Se dizolva. In cursul vietii se pierd sentimente de parca am reprezenta masinaria cu cele mai multe erori de scurgere. Unii dintre noi bantuie pamantul. Nu ating, nu cunosc, nu vor sa lase urme. Viata incepe sa se prezinte ca un joc virtual in care toti aspiram la butonul de restart- premiul principal. Personal, am fost acolo. Am atins butonul. Am iubit, am luat-o de la capat fara sa ma mai contrazic pentru ca am realizat ca orice am face, suntem captivi. Si eu, dorindu-mi libertate, o caut in alti prizonieri cu poate nicio sansa ca butonul lor de restart sa fie pe-aproape.