SLĂBICIUNEA

Sunt fericita si asta ma impiedica sa scriu.

E un non-sens si ma pierd usor cu privirea.Parca as scrie mahmura sau oricum,dintr-o perspectiva neclara,usor izbita de aberatii si contradictii.Ma intreb daca asa ar trebui sa se simta sau sunt eu dereglata cand ar trebui sa profit de idee.
Inca nicio scanteie.
In nopti pierdute sunt avalanse de ganduri nedefinite si un nimic care sa ma inspire.Odata cu nemarginirea pauzei in care ma aflu, simt ca fac pasi spre o dezorientare completa.Daca pierd cuvinte,pierd puterea de a fi cine sunt.
Din nou ma simt intr-o criza care imi amplifica dependenta mea de oameni,peisaje,stari,senzatii.Sunt zile contagioase care ma imbolnavesc de neinspiratie.Caut prea mult in aceleasi locuri nepotrivite,implor disperata sa mi se ofere aceeasi scanteie din care scriam odata multumita.

Astazi ma tem ca toate schitele din urma nu ma reprezinta si putin probabil sa fie una care chiar sa se simta.Realizez ca nu pot sa cuprind cu exactitate ceea ce gandesc.Sunt captiva intr-un puzzle de cuvinte cu 0 indicii cheie,de parca as vÂsli spre un rÂu de fraze,dar un vÂrtej ma tot distrage.As cauta la mine slabiciuni sa le comprim si sa le feresc de lume,dar tocmai am divulgat cea mai mare slabiciune...nu sunt eu cand nu pot scrie.